André Malraux – Arhivă

Biografie

André Malraux, nume schimbat din André Berger (n. 3 noiembrie 1901, Paris – d. 23 noiembrie 1976, Créteil) a fost un scriitor, ziarist și om politic francez. În tinerețe a dus o viață foarte aventuroasă, angajându-se și în agitațiile politice de diferite nuanțe.

În anul 1905 părinții săi divorțează, André Malraux este crescut de mama și bunica lui, care avea un mic comerț în Bondy, cartier periferic al Parisului. Malraux se înscrie la Școala de Limbi orientale și frecventează cercurile artistice ale capitalei, abandonează însă studiile la vârsta de 17 ani și lucrează într-o librărie pentru o editură. Printr-o lectură bogată, își completează cultura, frecventând și cursurile libere de la muzeul Guimet și școala de pe lângă muzeul Louvre. Primele sale cronici literare sau artistice apar începând cu anul 1921, an în care se căsătorește cu Clara Goldschmidt, provenind dintr-o bogată familie germană.

În 1923 pleacă în Indochina, la 23 decembrie 1923 este arestat la Phnom Penh, pentru că încercase să fure un basorelief prețios din ruinele unui templu cambodgian din Banteay Srei din ansamblul Angkor. Este condamnat la trei ani închisoare, și, abia în apel, pedeapsa i se reduce la un an „cu suspendare”, așa că se poate reîntoarce în Franța. În 1925 revine la Saigon și înființează ziarul „L’Indochine”, cu o scurtă durată de apariție. Din nou în Franța, scrie diverse eseuri și, în 1930, primul său roman, „La voie royale”, în care relatează evenimentele la care a luat parte în Indochina. În anii 1926-1927 întreprinde călătorii în Laos și în China, unde participă activ la operațiile grupurilor comuniste.

Începând din anul 1933, devine militant antifascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forțelor republicane, organizând o escadrilă de aviație pe care o va comanda până în 1937. Totuși, după o participare în 1940 la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova, începe să se distanțeze de ideile dogmatice ale comunismului. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial se înrolează într-o formație de blindate în lupta împotriva Germaniei hitleriste. În timpul retragerii este rănit și luat prizonier, reușește însă să evadeze din lagărul de la Sens, pentru a intra organizațiile de rezistență contra ocupanților germani, sub numele de „Colonelul Berger”.

Este arestat de autoritățile germane la Grannat, fiind găsit în prezența unui ofițer englez din serviciile de informație, și interogat în închisoarea din Toulouse. Când forțele germane părăsesc în 1944 orașul, Malraux era deja liber. Comandă brigada „Alsacia-Lorena” și participă la eliberarea teritoriului francez. Intervine în 1945 pentru a împiedica Partidul Comunist Francez să preia sub egida lui totalitatea organizațiilor din Rezistență. În același an se întâlnește cu generalul Charles de Gaulle, al cărui colaborator fidel și prieten va rămâne până la sfârșitul vieții. Începând din anul 1947 deține mai multe posturi în guvern, între 1947 și 1949 ministru al propagandei și informațiilor, ministru de interne, apoi din 1958 până în 1969 ministru de stat și ministru pentru probleme culturale. Malraux a jucat un rol important în crearea mișcării „Rassemblement du Peuple Français” (R.P.F.), platforma politică a generalului de Gaulle. Malraux a fost un partizan al intervenției statului în fenomenele artistice și literare, folosind mijloace bugetare pentru producerea operelor culturale, fapt care a dus la o limitare a spontaneității și originalității în viața culturală a Franței.

 

 

Opera literară

1928: Les conquérants („Cuceritorii”);

1930: La voie royale, („Calea regală”);

1933: La condition humaine, („Condiția umană”) – Premiul Goncourt – cu subiect din revoluția chineză;

1935: Le temps du mépris („Timpul disprețului”);

1937: L’Espoir, („Speranța”) – inspirată din evenimentele războiului civil din Spania;

1943: Les noyers d’Altenbourg („Nucii din Altenbourg”), fragment păstrat din La lutte avec l’ange („Lupta cu îngerul”), parțial distrus;

1947: Le musée imaginaire („Muzeul imaginar”);

1948: La création artistique („Creația artistică”);

1950: La monnaie de l’absolu („Moneda absolută”);

1951: Les voix du silence, („Vocile tăcerii”);

La métamorphose des dieux, în trei volume: 1957, 1974, 1976;

1967: Antimémoires, („Antimemorii”), memorialistică;

1971: Les chênes qu’on abat;

1973: La Corde et les Souris;

1974: La tête d’obsidienne et Lazare;

1976: Le Miroir des Limbes;

La psychologie de l’art („Psihologia artei”).

 

 

Traduceri în limba română

Speranța (L’Espoir), în românește de Ion Mihăileanu, Editura pentru literatură universală, București, 1968

Condiția umană (La condition humaine), traducere și studiu introductiv de Ion Mihăileanu, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toți, București, 1965

Calea Regală (La Voie Royale), traducere de Miron Radu Paraschivescu, Editura Cartea Românească, București, 1971

Cuceritorii (Les conquérants), traducere, prefață și tabel cronologic de Ion Mihăileanu, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1978

Antimemorii * Oglinda limburilor (Antimémoires * Le Miroir des Limbes), traducere de Ileana Cantuniari, RAO, București, 1994

Antimemorii ** Frînghia și șoarecii (Antimémoires **La Corde et les Souris), traducere de Irina Eliade, Olga Mărculescu, Modest Morariu, RAO, București, 1994

Oglinda de la hotarul ceții, Lazăr, traducere și note de Irina Eliade, Editura „VIVALDI”, 1992.

Omul precar și literatura (L’homme pécaire et la littérature), traducere, prefață și note de Modest Morariu, colecția Eseuri, Editura Univers, București, 1980.

 

FOTO: André Malraux

Redactare: Constantin Enache

Reclame

In memoriam ILIE GHEORGHE 1940-2018

resize

Actorul Ilie Gheorghe avea 77 de ani. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) în 1967, la clasa profesorului Dinu Negreanu şi, în acelaşi an, a fost angajat la Teatrul Naţional Craiova.

A jucat în spectacole de Silviu Purcărete, Lászlo Bocsárdi, Mircea Cornişteanu, Cristian Hadji-Culea, Constantin Dicu, Mihai Măniuțiu, Vlad Mugur, Robert Wilson. Vreme de aproape 10 ani, l-a întruchipat pe Faust în România şi în lume, rol excepţional care i-a schimbat viaţa. Mărturie stă declaraţia omului şi actorului Ilie Gheorghe într-un interviu pentru Adevărul: „După ce l-am jucat pe Faust, nu mă mai tem de moarte”.

„Prietenia, dragul de oameni şi dragul de neamul meu”, calități dobândite pe cale maternă i-au oferit ocazia unor prietenii de viață autentice. Așa cum a fost, de pildă, cea cu autorul parabolei dramatice Iona. „Sorescu a socotit Iona al meu ca fiind cel mai bun spectacol pe care el l-a văzut vreodată. Mi-a dăruit cărțile lui cu dedicații emoționante…”

Ilie Gheorghe a fost Dumitru lui Nae în „Moromeţii” (1985) regia Stere Gulea; Meşterul Vasile în „Aurul alb” (1989), regia Mihai Drăgănescu; Pictorul în „Ochii care nu se văd” (serial TV, 1995); Senatorul în „Răzbunarea Robertei” (serial TV); Popa Gârlici în „Amantul marii doamne Dracula” (serial TV); Victor în „Cortul”, regia Bogdan Cristian Drăgan; Profesorul în „Undeva la Palilula” (2012), regia Silviu Purcărete.

În 2004 a fost decorat cu Meritul Cultural în grad de Cavaler şi a primit titlul de Societar de onoare al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova. În anul 2011, UNITER i-a acordat premiul pentru întreaga activitate.

Ilie Gheorghe a fost un talent uriaş, împerecheat cu o modestie exemplară. A fost un actor al performanţelor care va rămâne întipărit în memoria colectivă a teatrului românesc!

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 

Sursa: UNITER

Foto: Teatrul Național Radu Stanca Sibiu

Neagu Djuvara – Arhivă

Biografie

Neagu Djuvara (n. 18/31 august 1916, București, România – d. 25 ianuarie 2018, București, România) a fost un istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român.

Neagu Djuvara s-a născut la București într-o familie aristocrată de origine aromână, așezată în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a dat mulți oameni politici, diplomați și universitari de prestigiu.

Tatăl său, Marcel Djuvara, șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, căpitan de geniu în armata română, a murit în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădișteanu, mama sa, aparținea ultimei generații dintr-un neam de mari boieri munteni.

Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940). A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legație la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii preiau și acest minister.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundației Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde a stat douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey.

Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obține doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron; mai târziu, obține și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale de la Paris (INALCO).

Din 1984 este secretar general al Casei Românești de la Paris, până după decembrie 1989, când se întoarce în țară. Din 1991 în 1998 este profesor asociat la Universitatea din București. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.

Neagu Djuvara a primit pe 30 Octombrie 2012 titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat, începând cu ora 10.00, în Sala Stoicescu a Palatului Facultății de Drept. Titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012.Pe 15 martie 2017 lui Neagu Djuvara i s-a acordat gradul de general de brigadă — cu o stea, în retragere.

Activitate ca istoric

Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei.

Djuvara a fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioada interbelică și perioada comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori controverse și sunt văzute ca subminând identitatea națională română, precum teoria că nobilimea din formațiunile statale medievale românești ar fi fost de origine cumană.

Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural „între orient și occident”, caracterizând-o ca fiind „ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European”, referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea Europeană din 2007, cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occidentală. Acesta și-a exprimat scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care o consideră dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.

De asemenea, a fost un critic al atitudinii excesiv de favorabilă occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura române nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxă, prezența multor elemente nelatinești în limba română modernă precum și istoria ultimelor veacuri.

A mai scris despre ceea ce el numește „hegemonia americană” și premisele acesteia, analizând influența Statelor Unite ale Americii asupra politicii globale și, mai restrâns, asupra Europei. Djuvara descrie eforturile SUA de a stabili ceea ce seamănă cu o hegemonie în Europa și alte părți ale lumii ca un „război de șaptezeci și șapte de ani” care a avut loc pe parcursul veacului XX.

Neagu Djuvara a fost perceput ca un popularizator și demistificator al istoriei, publicând cărți adresate celor tineri, precum și cărți care își propun să explice originea istorică a unor figuri de mit, precum Dracula sau Negru Vodă. În memoriile sale, Neagu Djuvara își istorisește viața din exil la Paris și Niamey.

 

Onoruri

În 2016 i s-a conferit Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavale

La 25 august 2016, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, i s-a conferit titlul de cetățean de onoare al municipiului București „în semn de recunoaștere a activității în domeniul culturii și istoriografiei românești”.

 

Critici

Deși unele dintre teoriile sale nu sunt acceptate de majoritatea istoricilor români, Neagu Djuvara rămâne unul dintre cei mai importanți istorici români ai secolului XX, încurajând în general o atitudine critică asupra istoriei românilor și a istoriei în general. Opiniile sale legate de glorificarea istoriei naționale au atras la rândul lor critici din partea unor figuri politice naționaliste în România, fiind catalogate ca „antiromânești”, și o influență nefavorabilă asupra percepției de sine la români și a românilor în afara granițelor țării.

Istoricii contemporani i-au contestat teoriile și calificarea ca istoric, numindu-l, după propria-i afirmație, „amator”. Studiile sale în domeniu precum și doctoratul de stat în filosofia istoriei acordat de Universitatea Sorbona sunt însă necontestate, iar scrierile sale au căpătat recent o atenție sporită, datorată în mare popularității sale în România.

 

Lucrări publicate

Le droit roumain en matière de nationalité , Paris, 1940

Démétrius Cantemir, philosophe de l’Histoire, în Revue des études roumaines, Paris, 1973

Civilisations et lois historiques, Essai d’étude comparée des civilisations, Mouton, Paris – Haga, 1975 (premiată de Academia Franceză); carte tradusă în românește sub titlul „Civilizatii si tipare istorice”, Humanitas, 2012, 2013

Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995 (Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle)

O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999, 2006, 2008, 2010

Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001

Mircea cel Bătrân și luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, Humanitas, 2001

De la Vlad Țepeș la Dracula vampirul, Humanitas, 2003

Însemnările lui Georges Milesco: roman autobiografic, roman, 2004, 2011

Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004 și 2012 ISBN 978-973-50-3333-0

Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005, 2010; versiune franceză: Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948–1990);

Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești, Humanitas, 2007, 2011

Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane (1914 – 1991). Eseu de istorie-politologie, Humanitas, 2008

Amintiri și povești mai deocheate, Humanitas, 2009 și 2016 ISBN 978-973-50-5489-2

Ce-au fost „boierii mari“ în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (secolele XVI–XX), Humanitas, 2010

Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă, Humanitas, 2011

Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 și unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări, Humanitas, 2012

O scurtă istorie ilustrată a românilor, Humanitas, 2013; tradusă și în limba engleză – A Brief Illustrated History of Romanians;

Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara, Humanitas, 2014

 

Volume colective

Aromânii: istorie, limbă, destin (coord.), ed. Fundației Culturale Române, 1996, Ed. Humanitas, 2012;

Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemență și emoție, coord. de Ovidiu Șimonca – Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Mihai Șora, Matei Vișniec, Antoaneta Ralian, Andrei Pleșu, Andrei Șerban, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Alexandru Paleologu, Gabriela Adameșteanu, Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Nora Iuga, Gabriel Liiceanu, Gabriela Melinescu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Gelu Ionescu, Petru Cimpoeșu, Bujor Nedelcovici, Mircea Horia Simionescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureș; Ed. Cartier, 2009;

Care-i faza cu cititul?, coord. de Liviu Papadima – Florin Bican, Paul Cernat, Ioan Groșan, Dan Lungu, Robert Șerban, Rodica Zane, Cezar Paul Bădescu, Laura Grunberg, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Călin Torsan, Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Fanny Chartres, Vasile Ernu, Bogdan Ghiu, Simona Popescu, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Neagu Djuvara, Caius Dobrescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști; Ed. Art, 2010;

Cărțile care ne-au făcut oameni, coord. de Dan C. Mihăilescu – Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ștefan Câlția, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Mihai Măniuțiu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleșu, Victor Rebengiuc, Alex Ștefănescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu; Ed. Humanitas, 2010;

Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare și 50 de rețete – Gabriel Liiceanu, Adriana Babeți, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Marius Chivu, Livius Ciocârlie, Neagu Djuvara, Dan C. Mihăilescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Oana Pellea, Monica Pillat, Andrei Pleșu, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Grete Tartler, Vlad Zografi; Ed. Humanitas, 2012;

Evreii din România. Lucrările simpozionului din 17 februarie 2013. Contributori: Andrei Oișteanu, Andrei Pleșu, Neagu Djuvara, Adrian Cioroianu; moderator Aurel Vainer, Ed. Hasefer, București, 2013;

Ferestre din București și poveștile lor, coord. de Cătălin D. Constantin – Adrian Majuru, Adrian Stoicescu, Adriana Mocca, Alexandra Rusu, Alexandru Bogdan Georgescu, Alexandru Calcatinge, Alfred Dumitrescu, Alyssa Grossman, Ana Maria Moldovan, Anca Nistor, Andreea Răsuceanu, Andreea Roșeț, Andrei Tudor, Angela Martin, Augustin Ioan, Carmen Dobre, Călin Andrei Mihăilescu, Călin Torsan, Cătălin D. Constantin, Cătălina Popescu, Cezar Petre Buiumaci, Ciprian Voicilă, Constanța Vintilă-Ghițulescu, Cosmin Manolache, Cristiana Oprea, Cristina Bogdan, Cristina Cioran, Cristina Rusiecki, Dan Lăcătuș, Daniel Sur, Doina Ruști, Dorin Liviu Bîtfoi, Dragoș Dodu, Șerban Anghelescu, Florentina Hojbotă, Florin Bican, Florina Pârjol, Ioana Fruntelată, Ioana Pârvulescu, Ioana Popescu, Ioana Tudora, Iris Spiridon, Iuliana Alexa, Laura Dumitrescu, Laurențiu Ene, Lelia Zamani, Lila Passima, Lucia Terzea-Ofrim, Lucia Toader, Margareta Șipoș, Maria Ellis, Maria Grecu, Marina Tatarâm, Marius Chivu, Marius Marcu-Lapadat, Marius Vasileanu, Mircea Deaca, Nadia Tunsu, Neagu Djuvara, Nicolae Constantinescu, Oana Fotache, Ovidiu Olar, Paul Cernat, Radu Comșa, Radu Herjeu, Radu Paraschivescu, Rodica Mandache, Ruxandra Beldiman, Sanda Nițescu, Sergiu Singer, etc.; Ed. Peter Pan, 2015;

Bucureștiul meu – Andrei Pleșu, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Tatiana Niculescu Bran, Radu Paraschivescu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Anamaria Smigelschi, Andreea Răsuceanu, Dan Petrescu, Monica Pillat, Andrei Crăciun, Ioana Nicolaie, Adriana Bittel, Corina Ciocârlie, Marius Constantinescu, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara; Ed. Humanitas, 2016;

 

Volume omagiale

George Rădulescu, Un secol cu Neagu Djuvara, Editura Adevărul, 2010, 2015

444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara, Humanitas, 2016

 

 

 

 

 

 

FOTO: Neagu Djuvara

Sursa: Comunicate de presă
Redactare: Constantin Enache

TOACA – spațiu și timp

Considerat un „cântec al lemnului” (toaca) e ca o rugăciune, dar şi o chemare şi un imbold pentru noi, înălţându-ne sufleteşte şi pregătindu-ne pentru slujbă. Se spune că toaca aproprie cerul de pământ. Toaca poate fi privită ca o jertfă de rugăciune adusă lui Dumnezeu, în primul rînd este osteneala omului pentru rodirea trupului, iar mai apoi, înălţarea duhului pe culmile prezenței lui Hristos în inimile fiecăruia. Acest lemn simplu face trecerea de la starea lumii cronologice la veşnicia timpului liturgic care este într-o continuă cunoaştere a dumnezeirii. Toaca are acest minunat rol de a-l chema pe om la convorbirea cu Dumnezeu; printr-un simplu sunet, atît călugării cît şi oamenii de rînd înţeleg nevoia fiinţei plăsmuite de a reintra în dialog cu Cel care a creat-o, adică nevoia rugăciunii. Toaca este cu adevărat rugăciune, deoarece omul care o bate este chemat la o stare de contemplare / de meditație la o stare de jertfă, pentru că în mîinile lui stă binecuvîntarea vieţii liturgice. În liturgia ortodoxă toaca are un rol de delimitare temporală (trecerea de la timpul profan la cel liturgic) și spațială (delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca), ritmând astfel viaţa Bisericii.

… „În această lumină, am imaginat crearea unui context ceremonial de întâlnire a sacrului și a profanului, a tradiționalului cu modernul – o redimensionare a micro/macrocosmosului.” Constantin Enache

 

Coregrafie și concept : Constantin ENACHE

Interpret : Ángel Martínez SÁNCHEZ

Muzica : percuție toacă

Durata : 5 min.

TOACA – creație coregrafică realizată cu sprijinul Teatrului de Balet Sibiu , 2017

© All Right reserved Teatrul de Balet Sibiu & Constantin Enache

 

 

afiș final TOACA.jpg

Afiș realizat de Cristian Radu Nema

 

 

 

Kazuo Shiraga — Archive

Biography

Kazuo Shiraga (August 12, 1924 – April 8, 2008) was a Japanese modern artist who belonged to the Gutai group of avant-garde artists. He was acknowledged internationally only after his death.

In the 1940s he studied Nihonga at the Kyoto City University of Arts. In 1953 he founded the group „Zero Kai” with Akira Kanayama, Kaiko Tanaka und Saburo Murakami which merged with Gutai in 1955. Until 1966 his Performance Paintings were largely painted with his feet. Later he was influenced by Frenchman Jean-Jacques Lebel.  Since 1971-1972 he lived as a Buddhist monk.

 

Life and career

Kazuo Shiraga is the art world’s rediscovery of the moment. A member of Japan’s Gutai group of avant-garde artists, Shiraga (1924-2008) developed during his six-decade career the singular technique of painting suspended from a rope, using his feet to make violently abstract, thickly impasted canvases. It has only been since the artist’s death, however, that the conceptual originality and visual power of these “foot paintings” have been recognized by Western curators and collectors, particularly in the United States.

Shiraga was one of the central figures in a 2013 retrospective at the Guggenheim Museum in New York devoted to the Gutai collective. Now, he and a fellow Gutai member, Sadamasa Motonaga, are the focus of an exhibition at the Dallas Museum of Art to July 19.

There are also two shows that combine loaned and for-sale Shiraga works at the New York galleries Mnuchin and Dominique Lévy. And starting April 30, the New York dealer Fergus McCaffrey, who represents the artist’s estate, will be exhibiting works by Shiraga and his wife, Fujiko Uemura.

Shiraga has also been popular on the auction market. In December, Ketterer Kunst in Munich sold Shiraga’s prime-period 1961 abstract, “Chijikusei Gotenrai,” for 3.25 million euros, about $3.7 million. The seller was the widow of a doctor who had bought the painting for 25,000 Deutsche marks, about $17,000, from Galerie Georg Nothelfer in Berlin in 1992.

Shiraga’s resurgence is helped by the vogue for so-called process-based abstraction, and a revival of interest in performance art. Shown by the Belgian dealer Axel Vervoordt next to European postwar abstracts by Luciano Fontana and Zero group artists at the Venice Biennale beginning in 2007, his paintings were a revelation to American tastemakers like the Dallas collector and philanthropist Howard Rachofsky and Ms. Lévy, the New York gallerist.

“When you saw it in context with Fontana, there was a degree of interaction; it was a quick and easy leap,” said Mr. Rachofsky, a former hedge fund manager who has a private museum and is one of the world’s most prominent collectors of American minimalism and Italian postwar art. “There’s a lot of spirit in these paintings.”

In recent years, Mr. Rachofsky, with his adviser, Allan Schwartzman, and Mr. McCaffrey, has regularly traveled to Japan, quietly amassing a collection of about 40 works by Shiraga and other Japanese conceptually minded artists that complemented his holdings of American and European art.

Mr. McCaffrey said in an email that they had made “four or five trips” to Japan. “The whole gallery system is broken down in Japan,” he wrote, “and no one was representing these important artists or their estates, so literally we would go to artists’ homes, old warehouses and museum vaults, as there were no galleries that showed this work.”

Since the art market crash of 2009, many wealthy collectors have become reluctant to pay six-figure prices for works by young artists, believing that there is better value and quality to be found among the neglected talent of the 20th century. The challenge is timing, though. As Mr. Rachofsky put it, “If you’re not there at the nanosecond of rediscovery, you can find yourself queuing up to pay $250,000.”

Shiraga has now been rediscovered, prompting some collectors to explore more rarefied and affordable areas of the Japanese avant-garde, such as the Mono-ha and Hi-Red Center movements. Robert Mnuchin and Ms. Lévy — who from 2005 to 2012 were partners in the New York gallery L & M Arts — have both priced their few available Shiraga paintings at about $2 million to $6 million, slightly above the auction high of $5.3 million for the artist. Both dealers said they had made sales, but did not identify the individual works or prices.

“He was an artist’s artist,” said Ms. Lévy, who has collaborated with Mr. Vervoordt on a 300-page monograph on Shiraga to coincide with her exhibition. “Books by him were found in Pollock’s studio, and Tàpies owned a work by Shiraga and said it was his favorite painting.”

Although she and Mr. Mnuchin are convinced of Shiraga’s originality and importance, both dealers are uncertain whether the momentum in his market — his auction high has increased almost five-fold since 2008 — can be maintained.

“The increase in interest in the United States has been extraordinary,” Mr. Mnuchin said, “but in two years I’m not sure you’ll be seeing a Shiraga in every auction as you are now.”

When the prices for rediscovered artists approach the levels of those in the museum-ratified “canon,” collectors and museums are faced with the same question they confront when asked to pay $200,000 for a painting by a 25-year-old: Is the reputation of the artist — and by extension, the investment — going to last?

This was the question posed when a 1967 multilayered white canvas by the recently “rediscovered” Italian artist Paolo Scheggi (1940-1971) sold for an auction record of 1.2 million pounds, about $1.8 million, at Christie’s postwar and contemporary sale in London on Feb. 11. In October 2013, eyebrows were raised when another monochrome by this all-but-forgotten contemporary of Fontana and Piero Manzoni sold for £218,500 at auction, but prices have since soared as more works have come on the market.

Is something similar going to happen to the more cerebral and political art of Fabio Mauri (1926-2009)? Beginning Thursday, the New York branch of the Hauser & Wirth gallery will be showing about 50 works from the estate of this Italian multidisciplinary avant-garde artist, who explored the totalitarian ideologies that overshadowed his youth. These include the 1970 canvas “Schermo The End,” a recreation of the screen that concluded Italian Fascist movie documentaries in the 1930s. Prices will range from $50,000 to $1 million. To date, no work by Mauri has sold for more than $100,000 at auction.

“There are opportunities for collectors,” Mr. Rachofsky said. “People gravitate to areas and artists that haven’t been explored. But not all of them are as interesting as people think. There was a reason that some artists fell into obscurity.”

 

FOTO : Kazuo Shiraga

Written by : Constantin Enache

Steven Pippin – Archive

Biography

Steven Pippin (born 1960 at Redhill, Surrey) is an English artist. Pippin works with converted or improvised photographic equipment and kinetic sculptures.

 

Life and career

Pippin’s work shows a strong interest in the mechanical, which he has said stems from an early childhood memory of seeing his father surrounded by the wires and tubes of a television set he was repairing. Pippin’s early work was based on converting furniture and everyday objects into makeshift pinhole cameras which he then uses to take sympathetic photographs.

His work often involves a significant amount of planning to overcome the practical problems posed by the chosen object. Pippin typically has to plan and construct a significant amount of supporting equipment in order to achieve his pictures. Frequently the resulting photographs are distorted or otherwise compromised by the manner of their construction, but the imperfections are seen as an important characteristic of the image, giving a link back to the object which was used as a camera. The photographs are always shown alongside an image of the converted object, and for later works, much of the equipment used in the conversion along with supporting documentation.

In 1999, Pippin was short listed for the Turner Prize at the Tate Gallery in London. His entry was based on the work Laundromat Locomotion, in which he converted a row of 12 washing machines in a laundromat into a series of cameras triggered by trip wires, and then rode a horse through the laundromat to recreate Eadweard Muybridge’s The Horse in Motion (1878).

Pippin’s more recent work also includes kinetic sculptures, works in which movement is perceivable by the viewer.

 

 

 

 

FOTO: Steven Pippin

Written by: Constantin Enache

Mari Boine – Archive

Biography

Mari Boine, previously known as Mari Boine Persen, (born November 8, 1956) is a Norwegian Sami musician known for having added jazz and rock to the yoiks of her native people. In 2008, she was appointed Professor of Musicology at Nesna University College.

 

Life and career

Boine was born and raised in Gámehisnjárga, a village on the river Anarjohka in Karasjok municipality in Finnmark, in the far north of Norway.

Boine’s parents were Sami. They made a living from salmon fishing and farming. She grew up steeped in the region’s natural environment, but also amidst the strict Laestadian Christian movement with discrimination against her people: for example, singing in the traditional Sami joik style was considered „the devil’s work”. The local school that Boine attended reflected a very different world from her family’s. All the teaching was in Norwegian.

 

Anti-racism

As Boine grew up, she started to rebel against the prejudiced attitude of being an inferior „Lappish” woman in Norwegian society. For instance, the booklet accompanying the CD ‘Leahkastin’ (Unfolding) is illustrated with photographs with racist captions like „Lapps report for anthropological measurement”, „Typical female Lapp”, „A well-nourished Lapp”; and it ends with a photo of Boine herself as a girl, captioned „Mari, one of the rugged Lapp-girl types „and attributed.

When Boine’s album Gula Gula was first released on Peter Gabriel’s RealWorld label in July 1990, its front cover (see illustration) showed an iconic image of the tundra of the far north, the eye of a snowy owl. The front cover curiously did not show the name of the album, or the name or face of Mari Boine herself; the back cover printed the name ‘Mari Boine Persen’, the Persen surname identifying her as a Norwegian rather than a Sami. On the 2007 release on her own Lean label, the album cover explicitly names Mari Boine with her Sami surname, and shows her (see illustration) in full Sami costume as a shamanistic dancer of her own people, while the white background, like the snowy owl of the original release, hints at the snows of the north.

Boine was asked to perform at the 1994 Winter Olympics in Lillehammer, but refused because she perceived the invitation as an attempt to bring a token minority to the ceremonies.

 

Musical style

Boine’s songs are strongly rooted in her experience of being in a despised minority. For example, the song ‘Oppskrift for Herrefolk’ (Recipe for a Master Race) on her breakthrough CD ‘Gula Gula’, sung in Norwegian unlike the rest of the songs which are in Sami, speaks directly of ‘discrimination and hate’, and ironically recommends ways of oppressing a minority: „Use bible and booze and bayonet”; „Use articles of law against ancient rights”.

Boine’s other songs are more positive, often singing of the beauty and wildness of Sapmi (Lapland). The title track of ‘Gula Gula’ asks the listener to remember ‘that the earth is our mother’.

Boine sings in a traditional folk style, using the yodelling ‘yoik’ voice, with a range of accompanying instruments and percussion. For example, on ‘Gula Gula’ the instruments used are drum, guitar, electric bass clarinet, dozo n’koni, ganga, claypot, darboka, tambourine, seed rattles, cymbal, clarinet, piano, frame drum, saz, drone drum, hammered dulcimer, bosoki, overtone flute, bells, bass, quena, charango and antara.

 

Reception

Rootsworld, interviewing Boine in 2002, described her as „an unofficial Sami cultural ambassador”.

The Guardian, in its 2010 F&M playlist of songs „they just can’t turn off”, describes My Friend of Angel Tribe with the words „Norwegian Sami singer Boine, with this soft, melancholy and utterly mesmerising song.”

Johnny Loftus, reviewing Boine’s Eight Seasons, wrote that „Boine seems to have been inspired, collaborating with producer Bugge Wesseltoft for a collection of pieces weaving her alternately supple and intimate, angry and otherworldly vocals into moody arrangements tinged with jazz influence and electronic programming.” While there was a degree of cliché in that, wrote Loftus, it worked well, concluding: „Boine’s voice, filtered at first behind the halting notes of a guitar, builds in strength over the brooding electronic rhythm, until her Joik overtakes the electronics completely, becoming fully responsible for the song’s deep, chilly atmosphere. Let’s see a keyboard’s hard drive do that.”

 

Awards

In 2003, Boine was awarded the Nordic Council Music Prize. She was appointed knight, first class in the Royal Norwegian Order of St. Olav for her artistic diversity on 18 September 2009. On 7 October 2012, Boine was appointed as a „statsstipendiat”, an artist with national funding, the highest honour that can be bestowed upon any artist in Norway.

 

Boine has received other awards as follows:

Recipient of the Open class Spellemannprisen

Recipient of the Open class Spellemannprisen

Recipient of the Open class Gammleng-prisen

Recipient of the Nordlysprisen

Recipient of the Open class Spellemannprisen

Recipient of the Norsk kulturråds ærespris

 

Discography :

Mari Boine 7 July 2007

See the woman (2017)

Today starts now

Chasing myself into reality

See the woman

Some sai I got Devil

Happily ever after

2-4-6-7-8-9 in one

Yes

Teepee rom

This is my heart

Twin soul

Adine & Isak – My treasures

Crowded streets of blue

 

Gilve gollát – Sow Your Gold (2013)

Live album, Mari Boine featuring Norwegian Radio Orchestra

Trilobihta lávlla (Song from a trilobite)

Gula Gula (Hear the voices of the foremothers)

Goaskinviellja (Eaglebrother)

Dutnje (To you)

Jearrat biekkas (To ask the wind)

Boađan nuppi bealde (I come from the other side)

Beaivelottáš (Butterfly)

Elle

Mu váibmu vádjul doppe (Hymn)

Gilvve gollát (Sow your gold)

Alla Hearrá guhkkin Osllos – Høye Herre langt der nede i Oslo

 

Čuovgga Áirras / Sterna Paradisea (2009)

Lene Májjá

Ipmiliin hálešteapmi (Conversation with God)

Soagŋosilbbat (Courting Jewellery)

Soria Moria Palássa (Soria Moria Palace)

Čuovgga áirras (Sterna Paradisea)

Claudiinna lávlla (Claudine’s Song)

Skealbma (The Mischievous)

Iđitveiggodettin (Dawn)

De mana, ráhkásan (For My Daughter)

Lihkahusat (Entranced)

Go idja nuossala (When Night Is Almost Done)

 

Kautokeino-opprøret (2008)

Soundtrack from the film Kautokeino-opprøret.

Elen Skum

Válddi vuoigna (The Spirit of Power)

Deaivideapmi (Confrontation)

Doaivut ja vuoimmehuvvat (Hope and Defeat)

 

Idjagieđas / I Nattens Hand / In the Hand of the Night (2006)

Vuoi Vuoi Mu (Vuoi Vuoi Me)

Idjagieđas (In the Hand of the Night)

Suoivva (The Shadow)

Gos Bat Munno Čiŋat Leat? (Where Did All Our Colours Go?)

Mu Ustit, Eŋgeliid Sogalaš (My Friend of Angel Tribe)

Davvi Bávttiin (On the Fells of the North)

Lottáš (Little Bird)

Diamántta Spáillit (Reindeer of Diamond)

Geasuha (Irresistible)

Áfruvvá (The Mermaid)

Uldda Nieida (Uldda Girl)

Big Medicine (Fápmodálkkas)

 

Gávcci Jahkejuogu / Eight Seasons (2002)

Boađan Nuppi Bealde (I Come From The Other Side)

Song For The Unborn (Reagákeahtes)

Sáráhka Viina (Sáráhka’s Wine)

Guovssahasaid Ájagáttis (By The Source Of Aurora B)

Sielu Dálkkas (Soul Medicine)

Mu Váibmu Vádjul Doppe (Hymn)

Butterfly (Beaivelottáš)

Liegga Gokčas Sis’ (In A Blanket Of Warmth)

It Dieđe (You Never Know)

Duottar Rássi (Tundra Flower)

Silba Várjala (Let Silver Protect)

Bottoža Dáhtun (Give Me A Break)

 

Winter in Moscow (2001)

(Mari Boine with Inna Zhelannaya and Sergey Starostin)

Dás Áiggun Cuožžut (Here Will I Stand)

Pjesna Ljesorubov (Song Of The Lumberjacks)

Korridorsangen (The Corridor Song)

Sjestra Maja Notsj (The Night Is My Sister)

Vozlje Tvojej Ljobvi (Near Your Love)

Odinotsjestvo-Sestritsa (Sister Loneliness)

Roahkkadit Rohtte Luodi, Mánázan (Joik With Pride, My Child!)

Balada O Gorje (Ballad Of Grief)

 

Bálvvoslatjna / Room of Worship (1998)

Eallin (Life)

Beaivvi Nieida (Daughter Of Sun)

Risten

Eagle Man / Changing Woman (Girdi Olmmái / Geaidi Nissun)

Álddagasat Ipmilat (Gods Of Nature)

Oarjjabeal Beaivvi Ja Mánu (West Of Moon And Sun)

Mu Váhkar Lásse (My Youngest)

Alit Go Buot Várit (Higher Than All Mountains)

Don It Galgan (Thou Shalt Not)

Etno Jenny (Ethno Jenny)

 

Eallin / Life (1996)

(recorded live)

Mielahisvuohta (State of Mind Where Your Intellect Is Disconnected)

Dás Áiggun Čuožžut (Within Myself)

Orbina (The Orphan)

Gula Gula (Hear The Voices of the Foremothers)

Modjás Katrin (Katrin Who Smiles)

Eco (Echo)

Skádja (Reverberation)

Vuolgge Mu Mielde Bassivárrái (Come with Me to the Sacred Mountain)

It Šat Duolmma Mu (Free)

Dutjne (To You)

 

Radiant Warmth (1996)

(Compilation from ‘Goaskinviellja’ and ‘Leahkastin’)

Goaskinviellja (Eagle Brother)

Ale Sat (No More)

Cuovgi Liekkas (Radiant Warmth)

Skádja (Reverberation)

Cuvges Vuovttat, Duodalas Calbmi (Hair of Light, Solemn Eye)

Modjás Kátrin (Katrin Who Smiles)

Mielahisvuohta (Lunacy, Lunacy)

Gilvve Gollát (Sow Your Gold)

Gulan Du (Hearing You)

Vuolgge Mu Mielde Bassivárrái (Come with Me to the Sacred Mountain)

Ráhkesvuodain (Feather the World)

Mu Ahkku (Grandma)

Ale Ale Don (Don’t Go… Not You)

 

Leahkastin / Unfolding (1994)

Gumppet Holvot (The Wolves Howl)

Ále Šat (No More)

Čuovgi Liekkas (Radiant Warmth)

Áhččai (To My Father)

Maid Áiggot Muinna Eallin (What Do You Want Life?)

Mielahisvuohta (Lunacy Lunacy)

Gilvve Gollát (Sow Your Gold)

Gulan Du (Hearing You)

Vuolgge Mu Mielde Bassivárrái (Come with Me to the Sacred Mountain)

Mun Da’han Lean Oaivámuš (Just When I Had…)

Dá Lean Mun (Here I Am)

 

 

Goaskinviellja / Ørnebror / Eagle Brother (1993)

Čuvges Vuovttat, Duođalaš Čalbmi (Hair of Light, Solemn Eye)

Sámi Eatnan Duoddarat (Samilands Rippling Tundra)

Modjás Kátrin (Katrin Who Smiles)

Dás Áiggun Čuožžut (Within Myself)

Dolgesuorbmagežiiguin (A Feathered Touch)

Skádja (The Reverberation)

Goaskinviellja (Eagle Brother)

Ráhkesvuođain (Feather the World)

Mu Áhkku (My Grandma)

Ále Ále Don (Don’t Go… Not You)

 

Gula Gula / Hør stammødrenes stemme / Hear the Voices of the Foremothers (1989)

Gula Gula (Hear the Voices of the Foremothers)

Vilges Suola (White Thief)

Balu Badjel Go Vuoittán (When I Win Against Fear)

Du Lahka (Near You)

It Šat Duolmma Mu (Free at Last)

Eadnán Bákti (To Woman)

Oppskrift For Herrefolk (Recipe for a Master Race)

Duinne (To You)

 

Bonus tracks on the 2003 remastered reissue:

Oarbbis Leat

Čuovgi Liekkas

Gula Gula – Chilluminati Mix

 

Jaskatvuođa maŋŋá / Etter stillheten / After the Silence (1985)

  1. Alla Hearra Guhkkin Oslos
  2. Oktavuohta
  3. Ceavlas Galbma Garvvuid Sis(te)
  4. Mearrasapmelazzii
  5. Sii Navccahuhttet Mu
  6. Idja Lea Mannan
  7. Anuheapmi
  8. Koffor E Det Sa Stille
  9. Na Darvanii Jahkku *
  10. Oainnat Go Mo Cuvggoda Dal

* Mari Boine (first) lyrics, set to John Lennon’s Working Class Hero music

 

 

Also appears on

Nordic Woman (2012)

Beginner’s Guide to Scandinavia 3-CD set (2011)

One World One Voice (1990)

 

With Jan Garbarek

Twelve Moons (ECM, 1992)

Visible World (ECM, 1995)

With Future Prophecies

Warlords Rising (Beatservice Records, 2005)

 

 

FOTO: Mari Boine

Written by: Constantin Enache

Jan Garbarek – Archive

Biography

Jan Garbarek (born 4 March 1947) is a Norwegian jazz saxophonist who is also active in classical music and world music. Garbarek was born in Mysen, Norway, the only child of a former Polish prisoner of war, Czesław Garbarek, and a Norwegian farmer’s daughter. He grew up in Oslo, stateless until the age of seven, as there was no automatic grant of citizenship in Norway at the time. When he was 21, he married Vigdis. He is the father of musician and composer Anja Garbarek.

 

Life and career

Garbarek’s sound is one of the hallmarks of the ECM Records label, which has released virtually all of his recordings. His style incorporates a sharp-edged tone, long, keening, sustained notes, and generous use of silence. He began his recording career in the late 1960s, notably featuring on recordings by the American jazz composer George Russell (such as Electronic Sonata for Souls Loved by Nature). If he had initially appeared as a devotee of Albert Ayler and Peter Brötzmann, by 1973 he had turned his back on the harsh dissonances of avant-garde jazz, retaining only his tone from his previous approach. Garbarek gained wider recognition through his work with pianist Keith Jarrett’s European Quartet which released the albums Belonging (1974), My Song (1977) and the live recordings Personal Mountains (1979), and Nude Ants (1979). He was also a featured soloist on Jarrett’s orchestral works Luminessence (1974) and Arbour Zena (1975).

As a composer, Garbarek tends to draw heavily from Scandinavian folk melodies, a legacy of his Ayler influence. He is also a pioneer of ambient jazz composition, most notably on his 1976 album Dis a collaboration with guitarist Ralph Towner that featured the distinctive sound of a wind harp on several tracks. This textural approach, which rejects traditional notions of thematic improvisation (best exemplified by Sonny Rollins) in favour of a style described by critics Richard Cook and Brian Morton as „sculptural in its impact”, has been critically divisive. Garbarek’s more meandering recordings are often labeled as new-age music, a style generally scorned by more orthodox jazz musicians and listeners, or spiritual ancestors thereof. Other experiments have included setting a collection of poems of Olav H. Hauge to music, with a single saxophone complementing a full mixed choir; this has led to notable performances with Grex Vocalis, but not yet to recordings. In the 1980s, Garbarek’s music began to incorporate synthesizers and elements of world music. He has collaborated with Indian and Pakistani musicians such as Trilok Gurtu, Zakir Hussain, Hariprasad Chaurasia, and Nusrat Fateh Ali Khan. Garbarek is credited for composing original music for the 2000 film Kippur.

In 1994, during heightened popularity of Gregorian chant, his album Officium, a collaboration with early music vocal performers the Hilliard Ensemble, became one of ECM’s biggest-selling albums of all time, reaching the pop charts in several European countries and was followed by a sequel, Mnemosyne, in 1999. Officium Novum, another sequel album, was released in September 2010. In 2005, his album In Praise of Dreams was nominated for a Grammy. Garbarek’s first live album Dresden was released in 2009.

 

Awards and honors :

1999: Knight 1st Class of the Order of St. Olav

2004: Norwegian Arts Council Award

2014: Willy-Brandt-Award

 

 

Discography

As leader

Til Vigdis (Norsk Jazzforbund, 1967)

Esoteric Circle (Flying Dutchman, 1969)

Afric Pepperbird (ECM, 1970)

Sart (ECM, 1971) with Terje Rypdal

Triptykon (ECM, 1972)

Witchi-Tai-To (ECM, 1973) with Bobo Stenson

Dansere (ECM, 1975) with Bobo Stenson

Dis (ECM, 1976) with Ralph Towner

Places (ECM, 1977)

Photo with Blue Sky, White Cloud, Wires, Windows and a Red Roof (ECM, 1978) with Bill Connors

Aftenland (ECM, 1980) with Kjell Johnsen

Eventyr (ECM, 1980) with John Abercrombie and Naná Vasconcelos

Paths, Prints (ECM, 1981) with Bill Frisell

Wayfarer (ECM, 1983) with Bill Frisell and Eberhard Weber

It’s OK to Listen to the Gray Voice (ECM, 1985) with David Torn

All Those Born With Wings (ECM, 1987)

Legend of the Seven Dreams (ECM, 1988) with Rainer Brüninghaus

Rosensfole (1989) with Agnes Buen Garnås

I Took Up the Runes (ECM, 1990)

Ragas and Sagas (ECM, 1990 [1992]) with Fateh Ali Khan

StAR (ECM, 1991) with Miroslav Vitous

Atmos (ECM, 1992) with Miroslav Vitous

Madar (ECM, 1992) with Anouar Brahem and Shaukat Hussain

Twelve Moons (ECM, 1992)

Officium (ECM, 1994) with the Hilliard Ensemble

Visible World (ECM, 1995)

Rites (ECM, 1998)

Mnemosyne (ECM, 1999) with the Hilliard Ensemble

In Praise of Dreams (ECM, 2004)

Dresden (ECM, 2009) live album

Officium Novum (ECM, 2010) with the Hilliard Ensemble

 

As sideman (works) :

With Karin Krog

Jazz Moments (1966)

Til Vigdis (1967)

Joy (1968)

 

With Terje Rypdal

Bleak House (Polydor, 1968)

Terje Rypdal (ECM, 1971)

 

With George Russell

Electronic Sonata for Souls Loved by Nature (Flying Dutchman, 1969)

Trip to Prillarguri (Soul Note, 1970)

Listen to the Silence (Soul Note, 1971)

 

With Art Lande

Red Lanta (ECM, 1973)

 

With Ralph Towner

Solstice (ECM, 1975)

Solstice/Sound and Shadows (ECM, 1977)

 

With Jan Erik Vold

Hav (Philips, 1971)

Ingentings Bjeller (Polydor, 1977)

 

With Bill Connors

Of Mist and Melting (ECM, 1977)

 

With Keith Jarrett

Belonging (ECM, 1974)

Luminessence (ECM, 1974)

Arbour Zena (ECM, 1975)

My Song (ECM, 1977)

Personal Mountains (ECM, 1979)

Nude Ants (ECM, 1979)

Sleeper (ECM, 2012)

 

With Egberto Gismonti

Sol Do Meio Dia (ECM, 1977)

My Song (ECM, 1978)

 

With Charlie Haden

Magico (ECM, 1979)

Folk Songs (ECM, 1979)

Magico: Carta de Amor (ECM. 2012)

 

With David Darling

Cycles (ECM, 1981)

 

With Zakir Hussain

Making Music (ECM, 1986) with John McLaughlin and Hariprasad Chaurasia

 

With Trilok Gurtu

Living Magic (1990)

 

With Manu Katché

Neighbourhood (ECM, 2006)

 

With Eleni Karaindrou

Music For Films (ECM, 1991)

Concert in Athens (ECM, 2013)

 

With Kim Kashkashian

Monodia (2002)

With Marilyn Mazur

Elixir (2007)

With Gary Peacock

December Poems (ECM, 1977)

Voice from the Past – Paradigm (ECM, 1981)

Guamba (ECM, 1987)

 

With L. Shankar

Vision (1983)

Song for Everyone (1985)

 

With Paul Giger

Alpstein (ECM, 1991)

 

With Giya Kancheli

Caris Mere (1995)

 

With Miroslav Vitous

Universal Syncopations (ECM, 2003)

 

With Eberhard Weber

Chorus (ECM, 1984)

Stages of a Long Journey (ECM, 2007)

Résumé (ECM, 2012)

 

With Kenny Wheeler

Deer Wan (ECM, 1977)

 

 

 

FOTO: Jan Garbarek

Written by: Constantin Enache

Interdisciplinaritatea artelor la Conacul Otetelișanu, România

În perioada 7 – 13 august 2017, are loc Masterclass-ul dedicat artei dansului : Laborator de creație și cercetare coregrafică în cadrul Rezidenței Internaționale de Arte Vizuale Contemporane IN CAMP ELECTRIC IV, Domeniul Otetelișanu, România – întregul proces este condus de regizorul , coregraful și dansatorul Constantin Enache. Eveniment curatoriat de Daniela Zbarcea.

Printre pictorii invitați anul acesta se numără Aurelie Dubois din Franța, Andreea Dosinescu, Bianca Ioniță, Claudia Ion și Marilena Murariu din România.

„În câmp electric IV, rezidență dedicată artelor vizuale contemporane, a găzduit, la edițiile precedente, artiști importanți din România, alături de o serie de pictori francezi, printre care Franz Gallo șiMarie- Hélène Fabra. Cea de-a patra ediție a acestui program este dedicată picturii și tehnicilor mixte.În câmp electric IV își propune să fie o platformă de interacțiune între artiști vizuali, dar și între alți artiști din domenii conexe ca muzică, teatru, dans sau film.

Ca de fiecare dată în această rezidență de artă sunt invitați în mod special artiști din afara artelor plastice să participe cu un spectacol, performance sau concert. La aceasta ediție avem onoarea de a crea alaturi de un artist din domeniul dansului Constantin Enache. Invitatul special din această ediție ne va face o introducere în universul dansului printr-un masterclass/ laborator de creație și cercetare coregrafică.”

 

The 4th edition of the “Electric Field” art project

 

The “Otetelișanu Domain” Foundation, in partnership with DanaArtGallery and Artoteca announces the fourth edition of the “Electric Field”, project, during the period 7-13 august 2017, a programme taking place in the series of residences dedicated to the artistic field and creative industries, initiated and hosted by the Otetelișanu Manor.

Among the invited painters, this year we announce Aurelie Dubois from France, Andreea Dosinescu, Bianca Ioniță, Claudia Ion and Marilena Murariu from Romania.

The special guest for this edition will give an introduction in the universe of dancing through a masterclass / creative and choreographical research laboratory.

Constantin Enache is a producer, choreographer, actor, playwright and independent dancer, currently a ballet dancer at the Ballet Theater in Sibiu.

His training, in both classical, as well as in contemporary dance, he is known as being the pioneer of Butoh dance in Romania. From his point of view, Butoh seems to be the supreme word of dancing, its superior form. „In Butoh, we find the whole problematic repertoire of the human being.” He becomes knows for combining the elements of Eastern and Western philosophy, creating his own unique language for the joined opposite fusion, such as moving with motionlessness, sound with tranquility and tradition with innovation. Details: https://constantinenache.wordpress.com/

Part of the works made during this programme will be included in the Otetelișanu Collections, the paintings will be exhibited during a unique event organized by DanaArtGallery.

 

Organized by:

“Otetelișanu Domain” Foundation  www.conacul.ro and  http://artoteca.ro/

DanaArtGallery    www.danaartgallery.ro

Media partners with DanaArtGallery are Intell News agency

Mai multe detalii în link-ul atașat- https://www.prwave.ro/camp-electric-iv-2017/  sau http://www.modernism.ro/2017/08/07/rezidenta-in-camp-electric-editia-a-iv-a-2017-conacul-otetelisanu/  sau http://english.intellnews.ro/the-4th-edition-of-the-electric-field-art-project/

 

 

 

Redactare: Constantin Enache

Sursa: Comunicate de presă

Ana-Maria Avram (Arhivă)

Biografie

Ana-Maria Avram (12 septembrie 1961 în București – 1 august 2017) este o compozitoare, pianistă și dirijoare româncă. Căsătorită cu Iancu Dumitrescu.

 

Activitatea domniei sale

A absolvit Universitatea de Muzică din București, secția compoziție, în 1985. DEA în Estetică muzicală la Sorbona (Paris, 1992), Doctorat în 1996. Debutează în 1975 în calitate de pianistă, ca solistă a Orchestrei de Studio a Radioteleviziunii . In 1986 debutează în compoziție: “Threnia I” pentru vioară și orchestră în interpretarea Orchestrei Naționale Radio.

Creația sa cuprinde peste 160 de opusuri simfonice, camerale și muzică asistată de ordinator. Ana-Maria Avram reprezintă, alături de Iancu Dumitrescu, curentul hiperspectral în muzica actuală. Hiperspectralismul / Spectralismul reprezinta la ora aceasta cel mai recent si cel mai valoros curent experimental in muzica noua. Scoala romaneasca de muzica spectrala s-a evidentiat inca de la inceput in anii 1970 ca o voce originala si distincta, anterioara ca aparitie scolii spectraliste franceze. Lucrările sale sunt prezentate în primă audiție în București, New York, Boston, Sandford,Viena (“Wien Modern” 1992 – 1994, 2002), Paris ( “Radio France”, “Theatre de la Ville”), Londra (“Royal Festival Hall”n „Conway Hall” ), Nancy, Alicante, Baden-Baden, Darmstadt, Basel, Moscova, Belgrad, Geneva, Bruxelles, Minneapolis, etc, în interpretarea unor ansambluri celebre: “Soliștii orchestrei Naționale a Franței”(Paris),”Kronos Quartet” (San Francisco), “20 Jahrhundert Enesmble”( Viena ), Filarmonica “George Enescu”, Orchestra Națională de cameră radio, Ars Nova (Cluj) Musiques Nouvelles (Bruxelles), Hyperion (București) iO Quartet (New York).

Avram este inițiatoarea și realizatoarea, împreună cu Iancu Dumitrescu, a unor importante festivaluri internaționale dedicate muzicii electronice și muzicii spectrale, în România și în Europa: „Acousmania” – București, Radiodifuziune, 6 ediții, „Musica Nova” la Ploiești, 4 ediții, SPECTRUM XXI la Paris, Geneva, Londra, Bruxelles, Berlin, Harvard- Boston, Farmington – 6 ediții până în prezent.

In 1995, opera radiofonică “On the Abolition of the Soul” pe texte de Emil Cioran, comandă Radio France, este editată în “Antologia Prix Italia 1949 – 1995”, dublu CD.

In 1994 obține Marele Premiu al Academiei Române.

Membră SACEM- Paris, UCMR- Bucuresti, membră a Ansamblului Hyperion si a Hyperion International, pe care le-a dirijat împreună cu Iancu Dumitrescu.

 

Lucrări importante

“Threnia I-II” pentru orchestră și soliștii;

“Ekagrata”pentru orchestră,

“Swarms I- IX”, pentru diverse formații de corzi

”Nouvelle Axe” I-XI pentru diverse formații de corzi

“Un Raggio ardente” pentru orchestră de corarde

”Ec-Static Crickets”, pentru corzi

” De sacrae Lamentationem” pentru orchestră

“Chaosmos”, pentru două orchestre

„Zodiaque I-IV”, muzică pentru diverse instrumente și bandă electronică

„Notturno” pentru oboi și bandă electronică

”Signum Gemini”,pentru clarinet, percuții, pian preparat și bandă

“ Ikarus II”, pentru vioda bassa și bandă

“Archae”, pentru voce solo

” Métaboles” pentru flaut/clarinet/clarinet bas

” Quatre études d’ombre” pentru flaut bas

„Ikarus-Kronos Quartet”, pentru cvartet de coarde și bandă

” „Asonant I-III” pentru diverse formații camerale

“ New Arcana”, pentru ansamblu

“ Traces, Sillons, Sillages”, pentru ansamblu și sunete asistate de computer

“ Doryphories”, pentru ansamblu

“Axe” (I-IX) pentru diverse instrumente de coarde

,”Nouvel Archae” pentru voci asistate de computer

“Horridas Nostrae Mentis Purga Tenebras”, muzică asistată de computer

” Labyrinthe ” n pentru ansamblu

“Voices of the Desert” pentru ansamblu și computer

“Lux Animae” pentru ansamblu și computer

Muzica sa este editată de “ARTGallery” (Paris), Radio France (Paris), ReR Megacorp (Londra), MusicWorks (Toronto), Bananafish ( Los Angeles), Electrecord (București), Edition Modern (Londra – Paris).

 

Volume tipărite

1992 “Roumanie, terre du neuvieme ciel” un amplu interviu cu muzicologul Harry Halbreich.

2006 -a doua ediție, revizuită și completată

2007 “La Musique Spectrale au debut du XXIe Siècle ( CREMAC)

2007 “12 Romanian Composers in SPECTRUM XXI Festival”

2007 ” Structure, Phenomenology and Ethnomusicology in Spectral Music” – Panel discussion with Tristan Murail, Iancu Dumitrescu, Joshua Finneberg, istanbul ITU.

 

Contribuții muzicologice

”Ana Maria Avram and Iancu Dumitrescu” – Musicworks Nr 71, “Being composer” – MusicWorks nr.76 ( 2000); “Ana-Maria Avram: an adventure in experimental music” interviu cu Costin Cazaban, Bananafish, Los Angeles nr. 15 ( 2001), Jean-Noël Von Der Weid: “La Musique du XX Siècle” – Paris, Hachette, 2004, Guillaume Ollendorf ” Que La Lumière sonne: Chronique du festival Lux Aeterna Berlin” ( Mouvement, 2011), Guillaume Ollendorff: „Ana-Maria Avram et Iancu Dumitrescu au choeur du chaos” (Mouvement, décembre 2012)

 

 

FOTO: Ana-Maria Avram

Redactare: Constantin Enache

Sursa: Wikipedia